de Simona Popescu, Andrei Bodiu, Claudiu Komartin, Ligia Dan, Ioan Milea
Simona POPESCU
Lăcusta verde, scarabeul de aur
1. Tinereţea de o mie de ani
Aveai 20 de ani
le povesteai pe atunci tuturor
de Ploile din Mostar şi spuneai
că Pero Zubac e idolul tău.
Aveam 19 ani
le povesteam pe atunci tuturor
de Strada Castelului 104 şi spuneam
că Alexandru Muşina e prietenul meu.
Aveai 20 de ani
credeai că tot ce trăieşti şi povesteşti e poezie,
că adolescenţa
se va-nălţa la cer şi ne va zîmbi mereu de acolo.
Aveam 19 ani
credeam că tot ce trăieşti e poezie,
că adolescenţa
se va-nălţa la cer şi ne va zîmbi mereu de acolo.
Aveai 20 de ani. Pero Zubac ţi se părea
un mare poet.
Aveam 19 ani şi Sandu Muşina mi se părea
un mare poet
iar prietenia
începutul frumos al unei tinereţi de o mie de ani.
2. Aerul poeziei e blînd
O mie de ani? După nici douăzeci
prietenii mi i-am inventat unul cîte unul
privind cîteva fotografii
adunînd ceţoase amintiri
(aminţiri)
citind poemele scrise de ei pe cînd
poezia era o fată frumoasă pentru care ei învăţau
(şi de la tine)
să danseze.
Era vremea aceea în care
aerul poeziei e blînd.
„Cîndva
Şi noi am locuit acolo şi am cîntat”, spuneai
şi eu aşa credeam.
De unde au apărut GicăContra şi Marele Fazan
în lumea lui Dactăr Nicu?
Unde erau Yogy, Cindy şi Boo-Boo cu lumea lor din Jellystone?
Unde erau Prinţul Rozmarin şi Prinţesa clar de lună?
Unde animalele sfioase din privirea ta?
„M-am săturat să am dreptate!”, spuneai.
Şi nu aveai (doar) dreptate. Aveai şi nedreptate.
Galeria aplauda, galeria se distra, te încuraja.
Ei priveau cu ochiul lor înfometat – şi îngînînd –
acea cruzime indicînd şi ameninţînd indicînd şi ameninţînd indicînd.
Tu aveai şi nedreptate, tu uitai de aerul blînd
în care am locuit şi am cîntat
tu uitai şi uitai
şi-ai uitat şi-ai uitat
aerul cel blînd.
3. The Breaker and others you may know
Azi am scris numele tău pe ecran.
Musina Alexandru is on Facebook.
Join Facebook to connect with Musina Alexandru and others you may
know.
Este vorba despre alt Musina Alexandru? Incearca din nou.
Sînt mai mulţi Alexandru Muşina. Unul dintre ei are o carte preferată:
The Breaker [New Waves].
Mă uit şi eu la desene. O replică:
Haah Haah I knew the boss was really something else but…
Pe un alt punct din Reţea se vorbeşte despre… „eul muşinian”.
Eul muşinian.
Mă uit la tine pe ecran. Citeşti Iarna.
Azi aici la noi e prima zi de iarnă, 26 ianuarie 2014.
În spatele tău pe o tablă neagră scrie Poezie non-stop.
Prietenul nostru, Andrei, rîde.
Alt film, alte poezii dar acelaşi prieten al nostru, Andrei,
pufnind în rîs.
Dintre toţi, a învăţat cel mai bine lecţia despre candoarea cruzimii.
Dintre toţi, el e cel mai senin.
Dintre toţi, îţi seamănă cel mai mult.
Opridor a moştenit de la tine tot ce e mai frumos: dragostea pentru
Şi felul în care se vorbeşte despre asta în poesy (cum ar zice Opridor’s Master).
L-ascult şi pe Dobruşka vorbind despre Alexandru Muşina
şi-apoi cum zice el acolo pentru public kestii despre
…seriozitatea morală… despre etică… problema confruntării cu sine…
măcar atunci cînd rămînem singuri cu noi ar trebui să cîntărim
ceea ce sîntem cu adevărat, spune el dînd din mîini.
O clipă mi-l imaginez singur cu sine.
Fără mîini şi fără cuvinte.
Şi mie ce mi-a rămas?
La 19 ani am luat de la tine
ceea ce ştiai să ascunzi cel mai bine:
acele vulnerabilis cu care n-ai ce face-n viaţă
– doar poezia le dă o altă… putere, o altă faţă.
Din Pădurea-Abis cea cu mii de indicatoare, cu abatoare şi cuibare de coşmare
doar poezia face zăvoi, luminiş, loc
pentru veşnicul Joc
veşnică vindecare.
Nu rîsul tău moştenire-am avut
– nu am vrut! –
rîsul (galben şi roşu şi negru şi roz) care te poate salva
de tine şi de oricine altcineva
rîsul care te poate apăra
rîsul cu care poţi spune orice aici în Recif
(reciful sălbatic, cu piranha şi rechini şi peşti-arlechini).
Ay, „vioiciunea studiată”, cum a ghicit your Masterchef.
Cunosc doar Surîsul (trist?) cu care privesc (acum înapoi)
rîsul celui mai
disperat (ştiu ce zic!) dintre noi.
4. Poezia e un copil Serios
Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă
Ţîfnoasă şi plină de ruşine a adolescenţei,
Despre poezie, precupeaţă grasă şi care
Ne-a luat pe nimic inimile de puştani şi le-a pus pe aţă,
Despre poezie, cuvânt plicticos,
Pe care dicţionarele-l mai pomenesc
Din conformism şi vocaţie inerţială.
Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă
a adolescenţei fără de sfîrşit
adolescenţa de ieri, de azi şi dintotdeauna.
Despre poezie, care nu are nici o treabă cu vreo precupeaţă
şi nici cu vreo Doamnă (MareaDoamnaPoezia) sau domnişoară
pentru care
ar trebui să ştii să dansezi.
Poezia e un copil
(în pijama roz, dacă aşa-l vezi).
Poezia e un copil Serios pe care e bine să-l crezi.
5. Azi e vineri (oamenii nu sînt tineri)
Citesc din Sandu, la întîmplare.
Dintr-o fotografie, tatăl meu îmi face cu mîna
pentru totdeauna.
(Au plecat, tata şi Sandu, aproape deodată
acolo de unde nimeni nu s-a întors vreodată).
Azi e vineri şi nu-i adevărat că oamenii sînt tineri. Vrînd, nevrînd
oamenii sînt mai bătrîni ca oricînd.
Caut şi caut şi caut pe Ecran
să aflu ceva despre Pero Zubac
poetul cel mare, contemporan.
Găsesc doar cuvinte din care nu înţeleg nimic.
O fi Zubac un poet mare, un poet mic?
Mă uit la fotografiile lui de bătrîn şi de tînăr.
Mă întreb dacă Pero Zubac o fi aflat că era
idolul unui băiat din Braşov cîndva.
Găsesc în engleză şi în franceză poezia Ploile din Mostar.
Avea 20 de ani cînd o publica.
În 1965, cînd eu mă năşteam, Pero Zubac scria despre una Svetlana
i asked her what she thought oh this world whether she belived
in communism.
J’ai lui demandé qu’elle pensait de ce monde, si elle croit
aux communisme.
I really loved that svetlana in mostar one autumn.
J’ai aimé certaine Svetlana
à Mostar un automne.
Privesc acum acest oraş cu podul lui cel frumos. Cu pisici.
Acest pod doar ruine
după-un război
peste care plouă.
(Cine-ar fi crezut atunci dintre noi
că-n ţara lui Pero va fi un război?)
Dau de un citat din Confucius în cartea despre poezia modernă:
„Educaţia începe prin poezie, se întăreşte printr-o purtare adecvată şi se împlineşte în muzică”.
Ce-a vrut Sandu să zică, adică?
Nu ştiu ce e aceea împlinire prin muzică. Nici purtare adecvată. Nici măcar nu ştiu
ce e poezia (un copil serios?).
Educaţie e un cuvînt dubios.
Ce l-a învăţat pe Confucius Maestrul lui
Zhou, dar el pe discipolul Yan Hui?
„Unica greşeala adevărată –
a nu îndrepta greşelile proprii din trecut niciodată”.
(Cît despre „purtarea adecvată”
– la capătul drumului nostru comun am ştiut
să facem ceea ce inima noastră a vrut
inima noastră, deşteaptă.)
Mă întreb ce muzică îi plăcea oare lui Sandu.
Ce-l „împlinea”?
6. Dansul de unul singur
„Ce e poezia? Să zicem, o tînără frumoasă pe care ai vrea s-o inviţi la dans. Dar cum să o inviţi dacă nu ştii să dansezi?”
Nu l-am văzut niciodată pe Sandu dansînd cu vreo fată.
Dar l-am văzut dansînd singur.
Poezia e atunci cînd dansezi
singur
şi nu te încurci de nici o fată
de nici un băiat.
Poezia e Dansul Adevărat
nevăzut de nimenea
– dansul cînd în preajmă e doar
Umbra ta.
7. Nimic nu se pierde
De e noapte, el e scarabeul de aur, de e zi, el e lăcusta verde.
Aici, în pădurea fără indicatoare, unde nu se moare,
unde nimic nu se cîştigă şi nimic nu se pierde.
*
Andrei BODIU
Alexandru Muşina
Tu în grădina casei printre urzici şi plante medicinale şi ceilalţi
Întinşi pe şezlonguri luând din plin soarele de iulie: „Fată bună, ştie la agregat”
Zici despre o jună poetă sau o jună colegă nu-mi amintesc. Caius îţi zice că eşti
Narator necreditabil. Tu dai din cap semn că ţi-ai însuşit lecţia pe dinafară.
„Mă scuzi că n-am o listă de note la subsol”. În spatele casei Daniel Pişcu nu aude
Nimic de plictiseală pune carnea direct pe flacăra grătarului.
Se lasă liniştea peste sat. Tu pui picior peste picior legeni puţin dreptul. Ne priveşti
Cu ochii tăi obosiţi şi odihniţi deopotrivă.
Lumină galbenă
Lui Alexandru Muşina
Nici alaltăieri nu am crezut nici
Ieri că a murit Sandu.
Cobor în lumina galbenă cu
Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez
Haina mă gândesc la privirea lui
Albastră metalică din care vineri curgeau
Cercuri de foc apoi
Nu i-am văzut decât ochii închişi
Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puţin
Şi se ridică.
Dincolo de staţia-n vacanţă
Un copil intră în magazin
Casa lui e atât de aproape.
Cu Caius, bând bere într-un bar în care n-am mai intrat niciodată
Am urcat la cinci Sandu
Dormea eram mai mulţi în
Jurul lui neputincioşi cu
Trupurile încinse.
Am plecat cu Caius era
Duminică şi Braşovul era
Pustiu am intrat într-un
Bar în care n-am mai fost. Am băut vreo
Trei beri ca-n adolescenţă.
Am tăcut.
Am rămas într-o staţie a lui
17 de unde nu iau niciodată autobuzul şi
Autobuzul nu a venit
„Fac lucruri nou-nouţe”
mi-am spus uşor ameţit
Amăgindu-mă.
*
Claudiu KOMARTIN
O femeie în vârstă dansând
pantoum pentru Alexandru Muşina
Orice ţi-ar spune despre talent sau virtute,
Meseria asta nu se învaţă atât de uşor,
Repeta maestrul retezând cu mână sigură tija
Unei flori crescute din disperare, ghemuită-ntr-un colţ.
Meseria asta nu se învaţă atât de uşor,
Nu te mira, e ca dansul, şi cei ce nu aud muzica
Unei flori crescute din disperare, ghemuită-ntr-un colţ
Nu ştiu că cea mai mică mişcare poate schimba totul.
Nu te mira, e ca dansul, şi cei ce nu aud muzica
Nu ştiu dacă să-i creadă până la capăt pe cei ce dansează,
Nu ştiu că cea mai mică mişcare poate schimba totul
În fiecare din noi, iar legănarea asta nu se opreşte mult timp.
Nu ştiu dacă să-i creadă până la capăt pe cei ce dansează
Decât aceia care-au văzut o femeie în vârstă dansând
În fiecare din noi, iar legănarea asta nu se opreşte mult timp,
Până când îţi găseşti ritmul şi suflul şi mişcarea-ncordată
A mâinii, scriind insuportabil de greu şi de blând.
*
Ligia DAN
ORBII
In memoriam Alexandru Muşina
Chiar nu aţi înţeles, nici acum,
că toate camerele casei voastre se vor goli, rând pe rând,
precum ochiurile uscate ale unui fagure?
Cum de sunteţi atât de orbi încât să nu vedeţi cea mai glorioasă clădire din oraş,
înconjurată de brazi înalţi, plantaţi expres„să întreţină iluzia vieţii”,
în jurul căreia se roteşte un trenuleţ ca un vierme verde?
Voi nu ştiţi că aici e o lume antifonată
cu perne albe
a cărei promisiune o purtăm în carne?
Aici pulsul îţi bate în gât,
pungile în care te scurgi încet
atârnă grele pe lângă paturi,
iar privirile prăfuite te fixează din niciunde.
Bolnavii din salonul de pe partea stângă
sunt prinşi într-o cursă de cai pe care pariezi
monitoarele piuie şi,
la fiecare schimbare a zigzag-ului de pe ecran,
cu haina udă, lipită de spate,
cu gura scrum,
te balansezi în pantofii ce-ţi par acum
mai mari cu un număr.
Boala e obscenă.
Toate pudorile s-au dus pe apa sâmbetei.
Şi stai în Pampers ca un zeu cu bancnota de 5 lei în cartea de rugăciuni –
dacă mai eşti suficient de norocos încât
s-o mai poţi strecura în buzunarul
infirmierei care urmează să te schimbe.
Afară e atât de cald…,
zambilele au înflorit…,
iar lumea se roteşte pe deasupra capului tău,
doi se înjură într-un giratoriu,
comercianţii îşi fac calcule,
o individă trece ţanţoşă cu ochelarii ei de firmă
şi vorbeşte tare la un telefon cât o hartă.
Îţi aprinzi o ţigară
şi aştepţi semnalul acela.
Ca pe-o bombă.
*
Ioan MILEA
Poezie*
maşinii mele de scris
Oh, Flying Fish,
my darling,
ce frumos ţăcăne inima ta chinezească,
aproape că mă intimidezi.
În fiecare zi te bat ca să devii mai voioasă
(dar nu uşuratecă)
şi clapele tale
sclipesc uneori sub degete ca lumina
care atinge solzii peştelui în zbor.
Pentru tine dau seamă
(fişa numărul nu ştiu cât),
aşa că
te rog să nu trădezi nicicând poezia
bătăii
în tactul îndepărtat al inimii.
8 ianuarie 1986,
după obişnuita înregistrare anuală la Miliţie
a maşinii de scris
* În memoria lui Alexandru Muşina, această poezie regăsită, contemporană cu cele din Strada Castelului 104.
[Vatra, nr. 4-5/2014]
revistavatra.org 