Andreea POP – Retorici dezinhibate

cu-dricul

Cu mult nerv și volubilitate parodică debutează Octavian Perpelea în Cu dricul pe contrasens. Predispoziția fundamental cinico-ironică a poemelor semnalizează în direcția unui proiect liric în răspăr cu orice tentativă de confesiune tensionată directă, abandonată în favoarea consemnării incandescent-eruptive, cu impulsuri (auto)distructive. Rezultă de aici o retorică inflamată în toată regula, incisivă și amatoare de mici fibrilații sarcastice, pe care poetul o pune la bătaie cu vervă și avânt beligerant: „1000 de cuvinte așteaptă/ la poarta buzelor tale/ îți freamătă prin salivă/ tapetează gura/ îndopată cu bomboane de napalm// […] 1000 de cuvinte într-un/ montagne russe/ o cursă nebună fără frâne/ rostogolindu-se/ spre o uriașă portavoce// 1000 de cuvinte pregătesc/ un discurs nihilist care/ să arunce lumea în aer/ & să instaureze o nouă barbarie// ca și cum un demiurg îndrăgostit/ de expresionismul abstract/ s-ar apuca să creeze din nou/ lumea”, Tyler Durden. Insurgența aceasta programatică a versurilor lucrează oarecum în contrapunct cu spectacolul derizoriu, banalizat, al cotidianului care stă la baza coregrafiei lirice.

Continue reading →

Al. CISTELECAN – Ut pictura poesis (Cuvînt înainte)

alcistelecan

Deși nu face aici, în Imaginaria*, lucruri nemaifăcute pînă acum (de alții și chiar de ea însăși), pariul riscat de Cora Botezatu nu e mai puțin temerar și nici lipsit de valențele unei anume unicități. De pe vremea sincretismelor artistico-religioase, poezia și pictura au fost mereu arte care s-au străduit să trăiască în simbioză (iar uneori chiar au făcut-o); poate nu o simbioză atît de profundă precum cea dintre poezie și muzică, dar una vitală – cel puțin într-o măsură – pentru fiecare din ele. În orice caz, dimensiunea picturală și descriptivă a poeziei e una decisivă și de fundament (fie acesta de tip imaginar/vizionar, fie de tip realist). Iar libertatea imaginativă a fiecăreia, cel puțin de la edictul lui Horațiu încoace (care le dă, în egală măsură, poeților și pictorilor – în primă instanță, deși apoi le pune cîteva îngrădiri – ”putere” ”orice să-ndrăzneasă de-a pururi”), a fost nu doar nemărginită, ci și entuziasmată de necunoscut și de traversarea oricărei limite, făcînd vizibil și dicibil invizibilul și indicibilul și aventurîndu-se cu același elan în himerice. Consanguinitatea imaginativă a celor două a și creat nostalgia contopirii lor totale într-o nouă artă – la noi, bunăoară, prin ”pictopoezia” lui Voronca și Victor Brauner, la alții prin alte inițiative și mai reușite (de la caligrame la mandale ș.a.). În fine, ce să mai pomenesc de lunga istorie în care au servit fiecare de sursă de inspirație pentru cealaltă! Ultimul caz notabil de acest gen l-a reprezentat, în poezia noastră, eleganta plachetă cu Rugăciunile pictorilor a lui Dan Damaschin (Editura Palimpsest, București, 2005), o suită de revelații și imnuri picturale transpuse în cuvînt. Dar cazul Corei Botezatu e mai special – și aici se concentrează (pe cît știu eu, dar nu știu atîtea cît să garantez că n-o mai fi existat vreun precedent) unicitatea lui: Imaginaria e transpunerea în cuvinte a unui ciclu pictural realizat de Petru Botezatu, soțul Corei Botezatu, pictor prea bine cunoscut spre a mai fi nevoie de spus ceva despre el (și oricum, n-am eu calificarea cuvenită). Avem, așadar, de-a face cu un parteneriat imaginativ și spiritual care întregește – ca să zic așa – parteneriatul existențial al celor doi; o probă de maximă empatie, dusă pînă la o virtuală identificare în sublimarea artistică.

Continue reading →

Veronica ZAHARAGIU – Resuscitarea esteticii autenticităţii

fulas-fasii-rusine

Fâşii de ruşine (Gestalt Books: Editura Vinea, Bucureşti, 2015), romanul de debut al lui Cristian Fulaş, e o carte care se citeşte uşor, repede, febril, dar despre care se scrie greu şi cu emoţie. Pentru că e o carte sfâşietor de duioasă.

E un roman al experienţei şi al dependenţei, de alcool, în principal, de diverse prafuri ori pastile, dar şi al dependenţei de introspecţie, analiză, de ultra-conştiinţă, de sensibilitate şi emoţie. Primele sunt evidente: naratorul fără nume, care e şi personaj principal, e un alcoolic ce-şi mai colorează zilele şi nopţile cu pastile, într-o existenţă fluidă, elastică, alternând între momente de luciditate, de căutare a amintirilor imediate, pierdute în aburii alcoolului, ori de observaţie minuţioasă şi caldă a labirintului stradal al Bucureştiului şi momente de uitare de sine şi de alţii. S-a scris că ar fi un tablou al boemei sordide a Bucureştiului aici, la începutul romanului, sau, după cum scrie şi Fulaş, al crailor de curte veche postmoderni. Poate; personajele sunt pestriţe şi interesante, dar impresionează, parcă, mai mult, bonomia beţivilor – deşi toţi îşi alimentează viciul din afaceri ciudate şi misterioase – şi camaraderia de pahar şi ac. Aproape arbitrar, naratorul e smuls din lumea lor şi ajunge la spital, la prima parte a tratamentului de dezintoxicare. Urmează, apoi, o clinică privată şi terapia de durată.

Continue reading →

Emanuel MODOC – Poezia de lift

sebastian-big-vata

Într-un interviu dat lui Adi Dohotaru în Cultura, nr. 279/2010, putem intui, dincolo de discursul încărcat și voit deliric-abstractizant, granițele programatice ale artei lui Sebastian Big*: „Obișnuința e a doua natură și în atâtea zeci de mii de ani de desăvârșire a speciei umane, cred că nevoia asta de sens a devenit unul dintre cele mai bine întipărite reflexe condiționate ale speciei. Becul pavlovian fiind în acest caz chiar realitatea. Cum deschidem ochii în dimineața unei noi zile, se aprinde becul realității și nouă începe să ne saliveze glanda după sens. Nevoia de sens, sau cererea (greșit spus cerere pentru că în ordinea capitalului nu există cerere ci doar ofertă și anume excedent de ofertă, direct proporțional cu mărimea profitului anvizajat) de sens crește direct proporțional cu gradul de entropie (al civilizației). Și așa ajungem să căutăm sensul în mațe de porumbei, de gladiatori sau în cenușă de evrei. Apropo de asta, sunt curios ce formă va îmbrăca sacrificiul uman la acest următor apogeu al sensului/abendland al civilizației”.

Continue reading →

Anamaria MIHĂILĂ – Experiențe necenzurate în versuri cuminți

alina-purcaru-rezistenta

După reușite editoriale remarcabile (Povești cu scriitoare și copii, apărut la Editura Polirom și romanului colectiv Rubik, coordonat de Simona Popescu) în alte genuri, Alina Purcaru optează pentru poezie prin volumul rezistență*. Fără să se despartă de filonul douămiist, eterogen ca tematică și ca scriitură, aceasta continuă, pe de o parte, manifestările unei poezii a crizelor feminității, mult temperate, interiorizate și profund intime. Pe de altă parte, volumul configurează un demers existențial în trei pași, asociați celor trei părți ale scriiturii: o copilărie semiautistă, cenzurată în salonul cu străini, adolescența primelor experiențe conștiente în fetele între ele și scurtcircuitarea evoluției odată cu maturizarea din non sequitur.

Selecțiile retorice minimaliste, segmentarea voită a textului accelerează ritmul „povestirilor în versuri” care se scriu în imediata proximitate a momentului trăit. Vocea lirică aparține unei privitoare inteligente, care înregistrează mișcările celorlalți ca declanșatoare de amintiri, ca posibilități de falsificare a unei experiențe voit personale, autentice. Trăirile ei nu distorsionează percepția asupra lumii, ci modifică relația, oricum tensionată, cu propria interioritate, cu autoreprezentarea: „e ceva de văzut în orașul acesta?/ e doar un loc străin prin care să trecem/ fără să ne uităm înapoi/ (știe vocea din cap)… aici porumbeii devorează tot/ – dar se întâmplă everywhere in europe/ aici, soarta oricărui anunț e să se îngălbenească,/ pe ziduri,/ adresele sunt doar numele unor locuri care au dispărut/ cu mulți ani în urmă,/ îți dai seama?… noi trecem în cercuri, ne ghemuim în hainele noastre/ prea subțiri, ocolim canalele acoperite cu plăpumi,/ ne ferim/ europe isnt such a big place, after all./ e o noapte neobișnuit de rece pentru noiembrie/ și, în curând, un agent foarte, foarte bine organizat/ o va tăia din program/ cu o dunguliță de o finețe extremă”. Continue reading →

Ovio OLARU – Blocaj biografic

hutopila-tisita

În cazul celui de-al patrulea volum al lui Matei Hutopila, Tișița*, scenariul e unul tipic: unui debut puternic în formulă, în orice caz promițător sau notabil ca valoare literară indiferent de speranța unor volume viitoare, îi urmează ceva intermediar, menit să stabilizeze stilul și, eventual, să dea adevărata valoare a poetului. Dacă privim neoruralismul ca o formă radicalizată a douămiismului, mutând focarul de interes într-o zonă (și mai) marginală, e clar că volumul de debut al lui Matei Hutopila, copci (Casa de editură Max Blecher), cu amestecul lui de candoare și violență, nimerește drept la țintă. Tișița, însă, poate fi luat drept exemplu pentru cum unui debut aplaudat îi urmează ori o maturizare – înceată, dar sigură, uneori (Dósa), sau imediat evidentă (cazul Alex Văsieș) –, ori o retragere definitivă (SGB, Novac). Menționez că Hutopila e la al patrulea volum, deși singurele cu adevărat relevante pentru parcursul lui poetic sunt primul și cel mai recent apărut, având în vedere că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de hârtie, 2013) și Bukowina ueber alles (aceeași editură, 2014), apărute în tiraje derizorii și de găsit acum doar în bibliotecile cunoscuților, nu s-au bucurat de recunoaștere critică consistentă.

Continue reading →

Alex GOLDIȘ – Un tratat de ars moriendi

un-altfel-de-jurnal-iesirea-din-timp_1_fullsize-1

             Cu sufletul la gură se citește cel mai recent volum al lui Matei Călinescu, în măsura în care Un alt fel de jurnal. Ieșirea din timp * e, realmente, o carte pe viață și pe moarte. Deși pornește ca un proiect de transcriere a amintirilor de tinerețe (tema „timpului recuperat” e prezentă încă de la primele pagini), jurnalul e deturnat odată cu survenirea unui eveniment nefast: diagnosticarea diaristului cu o boală terminală. Din intervalul care acoperă însemnările criticului (25 mai 2004 – 7 iunie 2009), 15 februarie 2008 echivalează cu o mutație: după această dată, Matei Călinescu începe să-și conceapă însemnările din perspectiva unui „supraviețuitor”, cum sunt numiți în jargonul medical american cei diagnosticați cu o boală terminală.

            Aproape inevitabil, atât ritmul, cât și natura notațiilor se modifică. E ușor de observat că după data fatidică însemnările încep să se înmulțească și, deși scriitura lui Matei Călinescu își păstrează aceeași serenitate clasicistă care l-a caracterizat încă de la începutul carierei, deopotrivă în eseu și în critică, o anumită urgență a scriiturii începe să se facă simțită. Din rătăcitor al diferitelor etaje temporale – pe care le urcă și coboară cu multă grație stilistică –, Matei Călinescu devine, după aflarea diagnosticului, un prizonier al prezentului.

Continue reading →